Autor: Irina Zamfirescu
Ministerul Muncii a pus în dezbatere publică o strategie pentru incluziunea persoanelor fără adăpost, valabilă până în 2027. Mai multe organizații neguvernamentale am propus o serie de modificări la strategie și am cerut și o dezbatere publică, cât să avem ocazia să discutăm și argumentăm încă și mai temeinic cele pe care le-am trimis în scris.
Nu o să povestesc aici cum a decurs dezbaterea căci risc să produc un text dezechilibrat - o singură perspectivă asupra unei întâlniri în care, în mod evident, au existat două poziționări complet opuse. Cred, totuși, că se cade să menționez că a existat o persoană din Ministerul Muncii și Solidarității Sociale care a adus în discuție argumentele ei nu vor să muncească și nu vor să primească servicii sociale. Nu a reușit să meargă dincolo de aceste mantre și să ne uităm un pic la ce înseamnă aceste lucruri (de exemplu, pentru unele persoane fără adăpost există temerea că serviciile sociale le vor lua copiii, căci au primit astfel de amenințări, deci de aici reticența de a primi servicii sociale; sau că în unele adăposturi de noapte există constant ploșnițe și li se vorbește extrem de urât; sau că au fost angajați fără acte legale și nu au primit banii pentru munca prestată, sau că au primit amenzi cu dumuiul și angajarea cu acte ar însemna popriri pe un salariu mizer. Și multe alte lucruri care explică, întrucâtva, aceste fenomene).
Dincolo de asta însă, și fără a intra în detalii cu privire la întregul conținut al strategiei (pentru o analiză amplă a documentului, vă rog să accesați secțiunea Resurse), ne oprim aici la una dintre propunerile din această strategie:
Acest tip de măsură este, în opinia mea, cel puțin nepotrivită. Practic, mesajul transmis este că responsabilitatea de a depăși situația extrem de dificilă în care se află este în responsabilitatea și la îndemâna persoanelor fără adăpost. Unele dintre persoanele fără adăpost pe care le-am întâlnit, de-a lungul anilor, sunt extenuate, din cauza deprivării de somn. Altele sunt persoane extenuate din cauza efortului zilnic de a munci cu ziua cât să își acopere cheltuielile de supraviețuire. Altele sunt persoane pentru care angajatorii au arătat dispreț și au refuzat să le plătească munca, asta după ce au refuzat semnarea unui contract de muncă cu ele.
Programele de mentorat de acest tip pare că au luat elan în ultimii ani în România. Pentru noi toți există mesaje de tipul dacă vrei, poți // poți fi ce vrei tu să fii dacă muncești pentru asta. Tipul ăsta de mesaj, însă, face abstracție complet de factorii structurali, acele elemente care sunt complet în afara controlului nostru. Factorii structurali, în cazul persoanelor fără adăpost, de cele mai multe ori, sunt rasismul, birocrația excesivă pe care trebuie să o navigheze pentru unele beneficii sociale, dificultatea de școlarizare pentru copii din cauza lipsei de adresă pe actul de identitate, evacuări brutale care îi lasă fără toate bunurile pe care le au. Și lista nu este nici pe departe completă. Sunt lucruri pe care nu le pot gestiona și care îi țin captivi și lipsiți de independența de a alege pentru ei ce vor ei să fie.
E minunat când o persoană vulnerabilă ajunge în situația de a alege pentru sine și de a fi în siguranță, într-o locuință. Dar, de cele mai multe ori, aceste lucruri se întâmplă nu pentru că acești oameni au voința de a-și depăși condiția. Ci pentru că cineva (asistent social din instituție publică sau privată, o persoană binefăcătoare sau pur și simplu o persoană care crede în dreptul fundamental de a trăi viața în demnitate) înțelege exact care sunt acele lucruri de care acea persoană are nevoie pentru a depăși situația de criză și i le pune la dispoziție cu respect.