Povestea 6 - I.
I. este fără locuință încă din copilărie. De patru generații familia ei locuiește fără forme legale. S-au mutat de zeci de ori, ajungând chiar să locuiască „pe groapa de gunoi” sau în toalete publice. Cât a avut copiii mici nici măcar nu i s-a permis să depună cerere pentru locuință socială pentru că nu putea face dovada că va plăti facturile (nu putea munci în acel moment pentru că trebuia să aibă grijă de copii). Mereu o ia de la capăt și investește sume considerabile pentru a transforma locuințele abandonate în locuințe în care să poată locui.
Povestea 5 - L.
L. a locuit în zeci de locuri, de cele mai multe ori fiind nevoită să se mute după evacuări brutale. Părinții ei au fost chiriași la ICRAL și, după ce au fost nevoiți să plece de acolo, nu au reușit să închirieze altceva decât camere în case părăsite. Fără apă, uneori și fără electricitate, chiar și pe groapa de gunoi. Deși condițiile de locuire sunt improprii, chiria este considerabilă pentru aceste camere. Una dintre preocupările principale este ca cineva să fie mereu acasă în aceste locuințe, pentru a nu fi jefuiți. Acum se străduiește să își țină copiii departe de traumele evacuărilor și de stigma asociată cu viața în forme de locuire improprii.
Povestea 4 - G.
Conform statisticilor Eurostat, România are cea mai mare rată din Uniunea Europeană de deprivare socială și materială în rândul tinerilor. În spatele acestor cifre sunt tineri precum G., fără certificat de naștere în primii 12 ani de viață, deci fără acces la educație și victimă a nenumărate evacuări. Deprivarea materială nu este ceva ce ni se petrece, ci este consecința directă a injustiției sociale și a acțiunilor violente ale autorităților publice. Uneori, tot ce își doresc acești tineri este “să am o viață mai normală, o viață de puști, normală”.
Povestea 3 - D.
Locuirea fără forme legale este foarte scumpă. După majoritatea evacuărilor, oamenii lasă în urmă tot ce au pentru că nu au unde să și le depoziteze sau pentru că au fost scoși cu violență din imobil. Cu fiecare nouă formă de locuire, trebuie să o ia mereu de la capăt, începând cu cele mai mărunte lucruri din gospodărie. Am auzit deseori sintagma “o luăm mereu de la lingură”. Nici chiria în aceste locuințe nu este mică, raportat la veniturile lor și la condițiile de locuire. La aceste cheltuieli se adaugă și amenzile pe care le primesc pentru că locuiesc fără forme legale sau pentru că nu au contracte cu salubritatea (deși este imposibilă să facă aceste contracte pentru că nu pot face dovada rezidenței). D. a trăit încă de la începutul anilor 90 în forme precare de locuire. A fost evacuată din baraca în care a locuit mai bine de 15 ani, pentru a se face locuri de parcare pe locul unde trăia o comunitate numeroasă. Acum este nevoită să locuiască în clădiri abandonate, fiind în mijlocul unui ciclu constant de evacuări. Pentru că nu are un loc în care să-și ducă bunurile între aceste evacuări, este nevoită de fiecare dată să amenajeze locul de la zero. Nici să facă rost de apă nu este o sarcină ușoară, fiind nevoită să aducă de la cișmele care nu sunt mereu în apropierea locuinței. Copiii ei s-au născut în această insecuritate și continuă să trăiască așa.
Povestea 2 - L.
În București există încă forme de locuire informală, unde oamenii locuiesc în foste fabrici, clădiri abandonate sau camere improvizate din lemn găsit la gunoi. Sunt oameni aflați în stare profundă de vulnerabilitate, pentru care locuirea socială este singura formă posibilă de locuire în condiții decente. Și asta pentru că salariul minim pe economie nu le acoperă cheltuielile lunare cu chiria, facturile și alimentele. Dar locuințele sociale sunt foarte puține în București, deci ajung să petreacă decenii în aceste comunității. L. locuiește într-un astfel de loc de 20 de ani. Povestește aici cât de greu este să supraviețuiești unor astfel de locuri, de multe ori chiar împotriva autorităților. Din cauza amenzilor luate pentru că locuiește fără forme legale, nu a putut accesa diferite forme de sprijin social care erau destinate tocmai oamenilor aflați în sărăcie profundă. Statul pedepsește pe cei mai vulnerabili dintre noi pentru chiar nepăsarea în ceea ce privește lucruri fundamentale precum locuirea publică. De-a lungul anilor a pierdut mai mulți copii, luați în sistemul public de protecție. Deși a fost foarte dureros, a înțeles că nu le poate oferi condiții potrivite de locuire. Mai jos, povestea lui L., care a stat 16 ani fără electricitate și pentru care “lumina este un lux” în București.
Povestea 1 - M.
Locuirea precară nu este doar despre lipsa apei sau a căldurii. Nu este doar despre frig și mucegai. Este despre ceva mult mai profund - frică. Veniturile reduse ale persoanelor pe care Parada le sprijină conduc la locuire nesigură și, deci, la temerea că copii vor fi instituționalizați din cauza condițiilor de locuire improprii. Instituțiile publice, care ar trebui să sprijine familiile cu venituri mici pentru a-și crește copiii în siguranță, sunt, de fapt, unul dintre principalele motive de teamă pentru persoanele afectate de sărăcie. M. este o mamă singură, fost copil instituționalizat, persoană cu dizabilități. După 18 ani în grija statului (perioadă din care își amintește despre “bătăile” primite), a fost lăsată să se descurce singură. O perioadă a lucrat, însă apariția copiilor a făcut imposibil orice alt loc de muncă. La scurt timp după a doua fetiță, soțul a murit și a rămas singurul adult din gospodărie. Acum, deși îngrijește copiii cu responsabilitate și iubire, se teme ca aceștia să nu repete povestea ei - să ajungă să fie preluați în sistemul public, departe de ea. Locuința ei este într-o zonă de locuire informală, cu acces greoi la apă și cu insecuritatea că se poate descurca cu cheltuielile sau că nu va fi dată afară de proprietar.
Primăria Municipiului București - locul unde autoritățile se așteaptă de la persoane fără carte de identitate să aibă cont bancar
Trei copii, nu mai mari de cinci ani, scoteau tacticos dintr-o găleată niște caserole de carne goale, PET-uri de suc de jumătate de litru, bețe și mici alte gunoaie.
Ce fac cu astea?
Sunt jucăriile lor, doamnă. Cu astea se joacă, cu caserolele goale de carne și bețe.
Comunitatea asta este fără apă curentă ori gaze. Oamenii locuiesc, totuși, în București, în niște cocioabe improvizate din diferite resturi. Se străduiesc, cu greu, să plătească factura la electricitate, singura utilitate publică pe care o au în curte. Una dintre femei lucrează la niște scări de bloc. Face curat acolo dimineața, apoi, de pe la 11.00, merge după fier vechi și plastic. Pe o sabenă de PET-uri (adică acel sac de rafie foarte mare în care colectează plasticul) ia în jur de 25 de lei. Uneori 20 de lei. Muncește din greu pentru fetița ei care trece clasa a 3-a. Toată comunitatea de acolo ne confirmă că micuța este foarte deșteaptă și muncitoare:
Are niște note mari! Și vine de la școală și stă acolo la ea și își face temele. Și nu are nimeni cum să o ajute, că noi nu știm carte.
Mama are salariul de 600 de lei, angajată pe două ore, dar cu muncă efectivă de minim 5 ore pe zi. Era fericită că are carte de muncă, asta până când i-au pus poprire pe salariu. 200 de lei din cei 600 se duc instant la un distribuitor de cablu unde a avut o perioadă abonament, dar nu a putut să-l mai plătească. Nu îi este clar cât timp sau câți bani are de plătit. A povestit că de-a lungul vieții a luat amenzi și pentru că strânge PET-uri. I s-a spus că este “proprietatea primăriei” și nu are voie să colecteze. Nu are voie, dar nu are nici de ales. Mai mult decât un loc de muncă la curățenie pe scări nu a găsit niciodată.
Pe 5 septembrie a început școala, iar copilul silitor are nevoie de rechizite pentru a putea avea o viață mai bună decât a mamei ei. Iar pentru asta e nevoie de bani. Primăria Municipiului București (PMB) a avut, acum mai bine de trei ani, ideea de a sprijini copiii aflați în risc de abandon școlar. Nu mult, dar ceva ce poate fi de mare ajutor familiilor precum aceasta: 450 de lei pe an pentru rechizite. Faptul că ea locuiește în aceste condiții, că mama ei trebuie să caute fier vechi și PET-uri pentru a trăi se încadrează perfect în zona de risc de abandon școlar. Uneori, sărăcia poate fi atât de obositoare, încât mersul la școală să devină prea mult și prea costisitor.
Programul acesta făcut de PMB are însă atâtea condiții încât navigarea lor este pur și simplu imposibilă pentru familii precum aceasta. Parte dintre aceste condiții vin din Legea asistenței sociale, o lege care a permis anomalii precum pedepsirea copiilor pentru datoriile părinților. Pe de altă parte, alte probleme vin de la chiar propunerea acestui proiect. Să le luăm pe rând.
Legea asistenței sociale, la Art. 9. (9) Beneficiile de asistenţă socială finanţate din bugetul de stat şi, după caz, din bugetele locale se acordă sub rezerva achitării de către beneficiar a obligaţiilor de plată faţă de bugetul local, condiționează aceste beneficii de plata datoriilor, inclusiv amenzi. A avea amenzi aproape că face parte din definiția persoanelor care locuiesc în locuințe precare. În mod bizar, instituțiile centrale contribuie la reproducerea sărăciei, menținând copiii captivi amenzilor părinților lor.
Asumând că nu există amenzi și că este eligibilă pentru acest ajutor (am întâlnit extrem de rar persoane care locuiesc în condiții de locuire informală care să nu aibă amenzi totuși), ca să acceseze acest ajutor trebuie să aibă cont bancar. Fondurile nu se dau decât prin virament bancar. Aceasta este o condiție cel puțin bizară, în condițiile în care există stimulente și beneficii sociale care se dau altfel decât prin virament bancar, acordate tot de PMB. Cei mai vulnerabili dintre vulnerabili, în multe (majoritatea?) cazuri au cărți de identitate provizorii. Deschiderea unui cont bancar este absolut inutilă pentru persoane care trăiesc de pe o zi pe alta și pentru care chiar cartea identitate este o provocare uriașă.
Asumând și mai departe că acest cont bancar există, părinții ar trebui să achiziționeze ei rechizitele, iar PMB să deconteze bonurile fiscale/facturile. Să ne întoarcem la mama din comunitatea de mai sus - salariul ei lunar, după popriri, este de 400 de lei. Prânzul ei, în ziua în care am întâlnit-o a fost un coltuc de pâine și o jumătate de cutie de smântână. O persoană pentru care venitul lunar este sub limita subzistenței nu va avea să avanseze 450 de lei niciodată.
Proiectul PMB poartă un titlu ambițios - Sprijin Financiar pentru Prevenirea Abandonului Școlar în Municipiul București. Deși e posibil ca pentru unele persoane vulnerabile să fie util și să își atingă scopul, pentru cei mai vulnerabili dintre bucureșteni este departe de a fi accesibil. Nu, copila din povestea noastră nu va putea accesa acest ajutor. Și asta din motive care, în mod evident, nu pot fi imputate decât unui stat care și-a abandonat copiii în fața unei găleți de gunoi.
Toate numele folosite în această secțiune sunt nume fictive. Vom evita să dăm detalii care pot conduce la identificarea persoanelor/comunităților pentru a respecta dreptul la viață privată și la demnitate. Persoanele incluse în această secțiune și-au dat acordul pentru publicarea informațiilor.
Dacă nu avem casă, nu avem rost.
Pe doamna Doina am întâlnit-o într-o duminică dimineața, în București. Încerca să strângă bani pentru chiria lunară, cerând sprijin oamenilor care treceau prin zonă.
Avea 74 de ani atunci, născută în București, văduvă de foarte mult timp deja. Tocmai se mutase într-o nouă locuință, unde închiriase o singură cameră. A decis să plece din fosta locuință pentru că:
„Unde am stat înainte, am plecat, ca venea vagabonzii peste mine. Veneau noaptea si împingeau ușa cu piciorul și intrau peste noi. Aici unde stau acum nu vine nimeni peste noi”.
Casa în care a locuit a avut un efect însă mult mai grav asupra familiei ei extinse. În urmă cu câțiva ani, una dintre nepoatele ei a murit în Dâmbovița. Conform celor povestite, tânăra era dependentă și, într-o noapte, s-a înecat:
„Umbla cu tot felul de oameni. Ziua o găseam, dar noaptea de unde să știu eu de ea?”
Doamna avea doi copii, unul dintre ei având la rândul lui șase copii. Pentru că nepoții aveau nevoie de supraveghere constantă, pe perioada cât erau foarte micuți, a fost nevoită să renunțe la locul de muncă, dintr-o fabrică din București. În momentul în care am întâlnit-o, nu avea nicio formă de venit, deși la vârsta ei ar fi trebuit să primească o pensie pentru acoperirea nevoilor de bază. Cu toate acestea, nu a reușit să obțină documentele de la fostul loc de muncă și nu a reușit niciodată să depună un dosar pentru obținerea acestui drept.
În perioada în care am întâlnit-o nu avea nici măcar acte de identitate pentru că îi fuseseră furate pe stradă.
În lipsa actelor de identitate, doamna era blocată. Nu putea nici să avanseze în vreun fel cu obținerea pensiei, nici să acceseze vreo formă de ajutor social. Dincolo de lipsa actelor de identitate, nu avea nicio idee cu privire la ce forme de ajutor ar fi putut primi de la instituțiile publice. Astfel că, pentru a obține banii necesari pentru chirie, apela la mila publică.
„Mă dă afară dacă nu plătesc chiria. Dacă nu avem casa, nu avem rost. E greu, doamna. Nu am pensie, nu am nimic, doamna.”
Locuia într-o singură cameră, alături de unul dintre fii și un nepot. Fiul lucra într-un mall, era angajatul firmei de curățenie. Veniturile lor nu erau suficiente pentru a închiria mai mult decât această cameră, unde nu aveau nimic altceva decât mobilier specific unui dormitor. Pentru gătit folosea o butelie aflată undeva în curtea locuinței și aveau o toaletă în afara casei.
Pentru că nu avea o pensie, nu avea nici asigurare medicală. A povestit că nu își amintește când a fost ultima dată la medic, însă că își dorește să ajungă pentru că se știe cu probleme de tensiune. În ciuda lipsei actelor de identitate, a unui venit minim lunar sau a problemelor de sănătate, unica ei preocupare, lună de lună, era să strângă banii pentru chirie. Toate celelalte puteau aștepta, însă chiria nu:
„E greu dacă nu ai bani să plătești chiria. Dar dacă nu plătesc chiria, mă dă afară din casă. Ea [n.n proprietara nu știe ca nu am eu bani, n-o interesează, vrea chiria”.
Toate numele folosite în această secțiune sunt nume fictive. Vom evita să dăm detalii care pot conduce la identificarea persoanelor/comunităților pentru a respecta dreptul la viață privată și la demnitate. Persoanele incluse în această secțiune și-au dat acordul pentru publicarea informațiilor.
Recensământul cu picioarele în ușă și cu “mascații”
Sara locuiește într-o fostă fabrică din București de 21 de ani. Își amintește și cum a fost prima ei seară acolo:
Și când am venit, cu cinci copii. Era băiatul, avea patru luni. Nu erau uși, nu erau geamuri, nu era nimic. Si erau minus 15 grade afara. Nu aveam paturi, nu aveam absolut nimic. Am trimis-o pe T*** de am luat preșuri d-astea de la uși, de la blocuri. Da, nu vă mint. Ca să învelesc copiii. Am stat pe niște cartoane, până a doua zi de dimineața. A doua zi aveam prieteni prin București, la care am vândut la tarabe. Ăla mi-a dat plapumă, ăla o pătură, ăla pat. Un covor, o aia.
Sara a venit aici după ce socrii ei au dat-o afară din gospodăria lor. A sintetizat situația ei locativă într-o propoziție brutal de simplă: Nu am avut niciodată casa mea. Procesul prin care care spațiul pustiu în care s-a refugiat a devenit locuibil a fost unul complicat, dar rapid din cauza frigului:
Am încropit. Eeee, toate bune și frumoase, nu știam să fac sobă. Ce să fac? Cum se face soba? Am cărat cărămizi. Cu sacul. Mamă, erau înghețate. Și pune una lângă alta, am pus foc aici pe terasă. Am încălzit apă și am dezghetat pământ.
21 de ani mai târziu, Sara este în același loc, aproape în aceleași condiții. Pentru că nu a avut niciodată o proprietate, în ultimii 20 de ani nu a avut un act de identitate cu o adresă. An de an este nevoită să apeleze la soluția unei cărți de identitate fără adresă. În lipsa unei adrese, nu poate încheia contracte cu furnizorii de diferite servicii publice. Și de aici un întreg șir de amenzi. Spre exemplu, pentru că nu are contract cu o firmă de salubritate. Deși a încercat să facă un astfel de contract, în lipsa dovezii domiciliului, pe cartea de identitate, nu poate încheia acest contract:
Am luat 3 milioane amenzi. Să mă duc la *** [denumire firma salubritate], unde este sediul, să-mi facă contract pe gunoi. Păi cum să-mi facă, doamnă, contract pe gunoi, când eu nu am casă stabilă, un amărât de buletin fără spațiu. Că am fost, am întrebat și nu se poate. Și mi-a zis că dacă nu îi duc în termen de nu știu cât [contractul], până la finalul lunii, mai vine și mai îmi dă o amendă.
Un alt set de amenzi l-a luat din cauza PET-urilor pe care le strânge pentru a le vinde. Deși munca de a colecta PET-uri este una extrem de grea, iar plata absolut derizorie (undeva la 25 de lei/o savelă), este nevoită să facă această muncă pentru a se descurca cu cheltuielile zilnice ale gospodăriei.
Și cu PETurile, a zis că fac prejudiciu statului. Îmi pare rău că nu mai am amenda. A zis că suntem niște hoți. Dar eu nu am furat în viața mea, nu am făcut ..da, facem prejudiciu statului, da. Mi-a scris asta pe amendă.
Când am întâlnit-o (iulie, 2022) mi-a povestit că, în ciuda amenzilor, aceasta este principala ei sursă de venit și acum, doar că muncește pe furiș. Uneori mai prestează și diverse alte munci prin gospodăriile oamenilor. Tocmai fusese la cules de cireșe. După o zi de muncă, proprietarul livezii nu a plătit-o pentru muncă.
Acum 15 ani a aplicat, cu ajutorul unei organizații neguvernamentale pentru o locuință socială. Pentru că nu a știut că trebuie actualizat dosarul anual, nu a mai mers niciodată. Rămâne să locuiască aici, în ciuda stresului constant. Sistematic vin aici jandarmi și polițiști cu picioarele în ușă.
Veneau dimineața la cinci, deșteptarea, la cinci, cu picioarele în ușă. Și acum o săptămână sau două, au zis că fac recensământul. Recensământul cu picioarele în ușă? Trebuie să scol copiii din somn, să le facă poze la copii. Vin și cu mascații că le e frică de oameni.
Comunitatea în care locuiește Sara este în mijlocul unei zone aflată în plină dezvoltare. Pe o latură se construiesc complexuri imobiliare, pe alta s-a ivit de curând un hypermarket. Oamenii se simt din ce în ce mai apăsați de clădirile din jurul lor, dar nici nu văd acum încotro să o ia. Insecuritatea locuirii acolo o resimt mai toți:
Ei, de câte ori nu ne-au zis că gata, asta e, ne evacuează. Dar ce să facem noi?
Toate numele folosite în această secțiune sunt nume fictive. Vom evita să dăm detalii care pot conduce la identificarea persoanelor/comunităților pentru a respecta dreptul la viață privată și la demnitate. Persoanele incluse în această secțiune și-au dat acordul pentru publicarea informațiilor.