Oameni, nu cifre

Cum ajung oamenii să locuiască în condiții improprii?

De-a lungul timpului, am întâlnit nenumărate dinamici care au condus la situația de locuire în stradă sau în condiții improprii. Fiecare dintre experiențe este unică și personală, fiecare dintre strategiile de supraviețuire în lipsa unei locuințe sigure este diferită. Cu toate acestea, am reușit să identificăm anumite categorii de cauze pentru care oamenii ajung în starea de locuire precară.

Toate aceste dinamici sunt cauzate de absența politicilor publice de susținere a persoanelor aflate în stare de vulnerabilitate. Sintagma persoană fără adăpost cuprinde în chiar în formulare problema principală a acestui grup - lipsa de adăpost. Mai jos încercăm să surprindem parte dintre motivele principale pentru care oamenii pe care i-am întâlnit au ajuns în situația de a locui în condiții precare.

Persoane care au părăsit sistemul de protecție la vârsta de 18 ani: sunt persoane care, pe perioada copilăriei și până la adolescență, au fost în grija statului. Fie că discutăm despre orfelinate, case protejate sau de plasament, aceste persoane au fost responsabilitatea serviciilor de asistență socială din țară. Nu o să intrăm aici în detaliile traumelor pe care unele dintre aceste persoane le au și acum, în viața de adult, din cauza modului în care au fost crescute acolo. Cert este că, odată ajunși adulți, aceștia nu au abilitățile de viață independentă. Iar dobândirea acestor abilități pentru acești oameni este în întregime răspunderea instituțiilor statului care i-au preluat în copilărie.

Persoane care au trăit, înainte de 1989, în locuințe naționalizate, atribuite de autoritățile publice din perioada comunistă și care ulterior 1990 au fost retrocedate. O proporție mare sunt persoane care au fost relocate din alte părți ale țării, aduse aici prin repartiții pe care nu au putut să le conteste la momentul respectiv (consecința nevoii de forță de muncă sau a politicilor de urbanizare). În ultimii 20 de ani, din locuințele care au fost ulterior retrocedate, aceste persoane au fost evacuate, împreună cu copiii lor și familiile nou întemeiate ale acestora. În ciuda faptului că era evident că politica de retrocedare, mai ales într-un oraș precum Bucureștiul, unde piața imobiliară este foarte scumpă, va produce evacuări, Primăria Municipiului București, la fel ca primăriile altor mari orașe, nu a depus niciun efort să monitorizeze fenomenul, să identifice soluții alternative de locuire pentru aceste familii sau chiar să înțeleagă că această problemă trebuie gestionată de stat, fostul administrator al acestor clădiri. Mare parte dintre aceste persoane sunt persoane pensionare, pentru care nu există alternativa suplimentării venitului și care nu își permit să acopere costul unei chirii pe piața liberă. Iar copiii acestora și familiile lor sunt persoane cu venituri mici, mult prea mici raportat la costul vieții în București.

Persoane născute în familii vulnerabile, care în viața adultă, sunt nevoite să repete povestea de marginalizare a părinților. Lipsa serviciilor sociale de suport pentru familiile vulnerabile conduce la ceea ce se numește reproducerea sărăciei - adică mecanismul prin care copii născuți în familii sărace vulnerabile, ca adulți, ajung în aceeașii situație de vulnerabilitate. Pentru ca acest ciclu să fie întrerupt este nevoie de sprijin în locuire, sănătate, hrană și educație. Pentru că această intervenție a lipsit, șansele unei vieți mai bune sunt reduse spre minim. După cum am văzut, preluarea în sistemul de protecție al statului nu asigură ruperea acestei cauzalități. Mai mult, prioritatea instituțiilor publice, având în vedere principiile drepturilor omului, este să sprijine familia astfel încât copilul să trăiască alături de ei. Doar că, de fapt, aceste sprijin a lipsit pentru zeci de ani din România, efectul fiind acum că există chiar și familii la a treia generație care sunt persoane fără adăpost. Poveștile singulare despre persoane care “au ieșit prin forțe proprii” din acest cerc sunt extraordinare, dar sunt excepții. În lipsa sprijinului susținut (financiar și pe o perioadă îndelungată), majoritatea copiilor nu au resursele necesare să fie mai bine decât părinții lor, începând chiar cu marginalizarea din școală care, uneori, conduce la abandon.

Persoane care suferă de diferite adicții. Fie că este vorba de alcool sau de diferite substanțe psihoactive ilegale în România, unele dintre persoane ajung să fie evacuate din locuință de propria familie, care consideră adicția intolerabilă. Însă adicția este o afecțiune și necesită intervenție medicală de specialitate, iar persoana dependentă este o persoană vulnerabilă, care are nevoie de sprijin psihologic, uneori chiar și de medicație. A ieși din zona de dependență nu este o chestiune care ține doar de voință. În momentul în care ajung să locuiască în stradă, sarcina de a depăși adicția este și mai complicată, având în vedere starea de depresie. În acest moment, singurul loc în care sunt tratate toate adicțiile sunt spitalele de psihiatrie. Iar pentru a avea acces la aceste servicii trebuie fie să ai asigurare medicală (ceea ce multe persoane fără adăpost nu au, pentru că nu se pot angaja din cauza adicțiilor) sau să ajungi acolo adus de poliție (în urma unei situații periculoase pentru persoana fără adăpost sau pentru cei din jur).

Persoane care nu pot achita o chirie pe piața liberă. Salariul minim pe economie sau o pensie modestă sunt venituri care nu pot acoperi o chirie, alături de alte cheltuieli lunare obligatorii. Chiar și pierderea locului de muncă sau imposibilitatea de a-și găsi de lucru, pentru persoanele cu un stagiu de cotizare incomplet la fondul de pensii (situație extrem de întâlnită pentru persoanele cu vârsta de peste 50 de ani) conduce la situația de incapacitate de plată a chiriei. Mai mult, există persoane care au în îngrijire copii pentru care nu au soluții de a-i lăsa în siguranță atunci când sunt la locul de muncă (pentru familiile în care există copii preșcolari, deficitul locurilor în creșe este o problemă majoră; mai mult, chiar și copiii care merg la școală, în lipsa unui program de after school gratuit, nu au cu cine sta în siguranță cât părinții sunt la muncă), deci pentru care un loc de muncă este aproape imposibil de menținut. Am întâlnit și persoane evacuate din fostele locuințe de familiile lor, fie de copiii lor, fie în urma divorțului. Resursele financiare pe care le au sunt insuficiente pentru a trăi singuri în chirie. Fenomenul este cu atât mai accentuat cu cât piața imobiliară crește și nu ține cont de puterea de cumpărare a cetățenilor.

Din categoria persoanelor care nu își permit plata chiriei se desprinde și sub-categoria celor care, din motive economice, migrează din satul sau orașul natal către un oraș mare, în speranța că aici au mai multe oportunități de angajare.

Vulnerabilitate este în afara controlului persoanei care o experimentează. Pentru fiecare dintre noi există dorința unei vieți mai bune, a unui loc care să ne confere siguranță și un minim confort. Doar că, pentru oamenii care compun categoriile de mai sus, instituțiile publice au eșuat în a-și achita datoria. Ostilitatea și, uneori, chiar agresivitatea pe care acești oameni o întâlnesc în contact cu reprezentanții instituțiilor care ar trebui să îi sprijine nu fac altceva decât să îndepărteze și mai tare momentul în care se pot bucura de drepturile pe care le au virtutea faptului de a fi oameni într-un stat democratic. Respectarea drepturilor omului, în România, din punctul nostru de vedere, sunt încălcate flagrant în cazul tuturor acestor oameni.