Strategia Națională a Locuirii
În anul 2015, World Bank, lansa un studiu și o propunere de politică publică pentru Strategia Națională a Locuirii. Niciodată documentul nu a fost asumat politic, în ciuda fondurilor publice cheltuite pentru realizarea acestor documente.
În 2022, Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Public și Administrației Publice (MDLAP) a revenit cu un nou document de Strategie Națională de Locuire. Documentul a fost în dezbatere publică, drept pentru care mai multe organizații neguvernamentale (ActiveWatch, CeRe, Parada, ARAS) am transmis punctele noastre de vedere cu privire la țintele asumate de acest document.
Parte dintre recomandările făcute de noi au fost preluate și ele sunt prinse în varianta finală a Strategiei Naționale pentru Locuire. Printre cele mai importante: introducerea principiului de mixitate socială, introducerea intervențiilor de tip Housing First sau introducerea unor obligații pentru întreținerea locuințelor sociale de către proprietar (autoritatea publică locală). Parte dintre recomandări nu au fost preluate însă - spre exemplu modificarea legislației astfel încât să nu mai fie vândute locuințele pentru tineri până când criza de locuințe sociale nu va fi fost rezolvată sau interdicția evacuărilor forțate (evacuările să fie înlocuite de relocări agreate cu persoanele vulnerabile). Aici puteți citi lista completă a sugestiilor preluate.
Recomandările principale făcute de noi, în forma transmisă către MDLAP (pentru forma tabelară a propunerilor noastre, click aici):
Înainte de toate, considerăm că o strategie care vizează asigurarea dreptului fundamental la o locuință decentă presupune cooperarea între mai multe ministere de resort din chiar momentul elaborării strategiei. Altfel, chiar în documentul aflat în dezbatere publică, este menționată obligativitatea unei dimensiuni multisectoriale (pg. 4). Problemele pe care persoanele vulnerabile le întâmpină în accesarea acestui drept sunt unele complexe, care nu pot fi rezolvate decât prin colaborarea mai multor instituții centrale. Alături de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației credem că ar trebui să fie implicate Ministerul Muncii și Solidarității Sociale, Ministerul Justiției și Ministerul Apărării Naționale. De asemenea, pe lângă aceste instituții, parteneri în demersul de implementarea a unei strategii menite a asigura dreptul la locuire și îmbunătățirea condițiilor de locuire, per ansamblu, este necesară partenerierea și cu asociații precum Asociația Municipiilor din România și Asociația Comunelor din România. Lipsa colaborării între aceste instituții, încă din prima fază a redactării Strategiei va conduce, în opinia noastră, la lipsa de implicare a unor actori instituționali importanți și la insuficienta delimitare a competențelor și responsabilităților acestora și, deci, la blocarea oricăror progrese notabile în acest domeniu. De aceea prima măsură de îmbunătățire propusă este tocmai deschiderea dialogului cu aceste instituții și redactarea unor planuri de acțiune comune.
Menționăm că redactăm acest document în deplină cunoștință a faptului că principiile descentralizării și autonomiei locale reduc din capacitatea Ministerului Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației de a impune la nivelul autorităților locale politici și strategii locale.
Cu toate acestea, în virtutea istoricului în ceea ce privește lipsa disponibilității și voinței politice și administrative de a aloca resurse din bugetele locale pentru extinderea fondului de locuințe sociale sau pentru oferirea de servicii sociale complementare, suntem convinși că, în lipsa unor măsuri de constrângere pentru ca autoritățile publice locale să implementeze măsurile ce vizează dezvoltarea locuințelor sociale, stipulate în această strategie, rezultatele vor fi departe de țintele propuse. Unul dintre argumentele care sprijină această convingere este că, așa cum documentul supus dezbaterii publice arată, doar 12% dintre UAT-urile care au răspuns chestionarelor Ministerului menționează că au locuințe sociale (pg. 34). Mai mult, în mod paradoxal, deși cererile pentru locuințe sociale sunt mai numeroase decât acelea pentru tineri, conform datelor din document, autoritățile publice locale au în documentele aprobate la nivel local un necesar mai mare de locuințe pentru tineri decât locuințe sociale (pg. 36). De aceea, sugerăm prevederea unor condiționalități – finanțarea unor programe populare să fie condiționate de construcția unui stoc minim de locuințe sociale (acoperirea anuală a minim 10% din nevoia locală, spre exemplu). Așa cum o arată chiar datele furnizate de dumneavoastră, de-a lungul timpului nu au existat solicitări importante din partea autorităților publice locale pentru a construi locuințe sociale (în 15 ani au fost construite, la nivel național, doar 3.911 de locuințe sociale prin fondurile MDLPA). Vă putem da exemplul Primăriei Municipiului București care, din informațiile noastre, nu a solicitat fonduri pentru construcția unor noi locuințe sociale (singurul bloc dedicat unor astfel de unități locative este construit, acum, din fonduri proprii). Lipsa de voință politică pentru construcția unor astfel de unități locative își are diferite surse. De aceea, suntem convinși că, în lipsa unor pârghii de constrângere, situația aceasta nu se va schimba.
Fenomenul persoanelor fără adăpost este unul extrem de precar documentat în România. Deși suntem conștienți că sunteți nevoiți să gestionați date de la alte Ministere pentru fundamentarea prezentei strategii, considerăm că estimarea oferită de Ministerul Muncii conform căreia, în 2020, în România erau 2050 de persoane fără adăpost (pg. 38) este foarte departe de realitatea din teren. Mai mult, conform Propunerii Politicii Publice pentru incluziunea socială a persoanelor fără adăpost, document redactat chiar de Ministerul Muncii, estimarea era de 5.528 de persoane fără adăpost la nivel național (dublu față de cifra menționată în Strategia Națională pentru Locuire). În plus, documentul Ministerului Muncii menționează explicit că acesta este doar numărul persoanelor care beneficiază de diferite servicii sociale. Din experiența organizațiilor non-guvernamentale care furnizează servicii sociale acestui grup vulnerabil, există persoane fără adăpost care nu au apelat niciodată la serviciile publice de ajutor social și, deci, nu sunt în evidența acestor servicii.
Propunerea făcută în cadrul proiectului supus dezbaterii publice, referitoare la“consolidarea rolului pe care îl are Agenția Națională pentru Locuințe în domeniu, prin creșterea capacității de monitorizare a programelor pe care le gestionează și a cererii de locuințe în vederea armonizării programelor în raport cu nevoia de locuințe” (pg. 74) este, în opinia noastră, insuficientă. Având în vedere faptul că documentul plasează accesul la locuire decentă în sfera drepturilor omului (în mod corect, în opinia noastră), considerăm că această funcție trebuie inclusă într-o zonă de expertiză complexă (așa cum chiar dvs. ați sugerat în document, nevoia de locuințe sociale nu poate fi măsurată strict în termeni de solicitări depuse la primării, din cauza procesului birocratic apăsător, dar și a formelor de violență structurală care, în unele dintre cazuri, descurajează persoanele eligibile de a depune aceste solicitări). În acest context și având în vedere Declarația de la Lisabona privind Platforma europeană pentru combaterea fenomenului persoanelor fără adăpost, precum și Pilonul European al drepturilor sociale, propunem existența unui department, la nivel județean, asemănător instituției Avocatului Poporului, a cărui misiune să fie monitorizarea constantă a modului în care este implementată strategia de locuire. În opinia noastră, acest department ar trebui înființat de către Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației, împreună cu Ministerul Muncii și Protecției Sociale și să fie integrat în instituția propusă de document (de gestionare a chiriilor sociale). Închirierea în regim social presupune particularități care exced limitele unei agenții cu un profil mai degrabă imobiliar, fiind necesară prezența unor persoane cu pregătire în domeniul social care să monitorizeze inclusiv respectarea dreptului la acces de servicii sociale pentru persoanele vulnerabile.
Planul de acțiune propus nu are borne intermediare (indicatori de parcurs), pe baza cărora să fie monitorizată implementarea. În propunerea actuală, abia după primii trei ani de implementare este prevăzut primul raport de evaluare. Considerăm oportun să existe borne anuale în care să putem verifica buna implementare a măsurilor propuse, precum și evaluări anuale făcute de structura ce va fi înființată și care va avea atribuții specifice locuirii (structură menționată la pagina 83).
Deși documentul redactat de World Bank în 2015 (link aici) nu a ajuns o politică publică oficială, considerăm că problemele semnalate atunci sunt încă actuale și necesită răspunsuri din partea strategiei propuse acum de MDLPA. În documentul de atunci, pentru tematica locuințelor sociale, se arată că nu există stimulente cu privire la construirea sau întreținerea locuințelor sociale și sunt menționate subutilizarea stocului existent, întreținerea proastă a locuințelor sociale și ghetoizarea locuințelor publice (pg. 172). Pentru nici una dintre aceste probleme nu am identificat măsuri propuse/indicatori în această strategie.
Dintre soluțiile propuse în documentul World Bank, considerăm oportună preluarea minimă a următoarelor principii (pe care nu le regăsim în Strategia propusă acum în dezbatere publică):
Stoparea vânzării oricăror locuințe pentru tineri (pg. 190);
Modificarea legislației naționale să cuprindă și elemente care să conducă la prevenirea evacuărilor persoanelor vulnerabile (pg. 197);
Alături de cele de mai sus, considerăm necesare următoarele măsuri:
Locuirea nu este considerată la nivelul autorităților locale ca fiind un drept. Lipsa acută de locuințe sociale este consecința directă a lipsei de interes politic și a violenței statului împotriva persoanelor vulnerabile (cu manifestările cele mai evidente în cazul relocării unor comunități de romi, într-o formă evidentă de rasism de mediu, precum au fost cazurile de la Cluj Napoca sau Baia Mare). De aceea, strategia propusă trebuie să conțină prevederi de modificare a legii locuirii astfel încât să fie descrise obligații și sancțiuni în domeniul locuirii sociale;
Acompaniere și facilitare a procesului de obținere a actelor de identitate și de depunere a dosarelor pentru o locuință socială;
Realizarea unor strategii locale de locuire, cu metodologii de monitorizare din partea autorităților publice centrale;
Interzicerea vânzării de locuințe publice până când deficitul de locuințe sociale nu scade considerabil;
Instituirea unui program Housing First pentru persoanele fără adăpost, care au nevoie de o formă de tranziție de locuire protejată (furnizare de servicii medico-sociale), până în momentul în care pot trăi independent, în locuințe sociale;
Metodologii naționale prin care să se calculeze, la nivel local, modul de repartizare a locuințelor disponibile, precum și tipul de locuințe ce trebuie construite (în acest moment, autoritățile publice locale preferă construcția de locuințe pentru tineri sau mențin apartamente goale pentru că sunt încadrate la locuințe de necesitate);
Programe de întreținere a stocului de locuințe publice (prin care autoritățile publice locale, proprietare ale acestor imobile, să fie obligate să verifice calitatea locuirii, să facă reparații acolo unde este cazul, să asigure infrstructura optimă în cadrul imobilului pentru locatarii pe care îi au în chirie);
Dezvoltarea unor mecanisme de finanțare pentru construcția de imobile cu destinația de locuințe sociale, similar cu procesul prin care sunt construite locuințele pentru tineret.