Toate politicile sociale, naționale sau locale, vorbesc despre măsuri care să conducă la „creșterea oportunităților” pentru familiile aflate la limita supraviețuirii. Autoritățile publice locale vorbesc și ele despre „depășirea condiției”, despre măsuri „temporare” de sprijin până când oamenii afectați de sărăcie nu mai au nevoie de sprijinul instituțiilor publice. Însă, în mod contraintuitiv, în unele cazuri, polițiștii locali adâncesc și mai tare vulnerabilitatea, amendându-i cu sârg pe cei mai săraci dintre săraci. În limbajul comun, această practică este asimilată sancționării faptelor ce tulbură bunul mers al comunității. În limbajul de specialitate, însă, practica este definită ca fiind o formă de incriminare a sărăciei.
Incriminarea sărăciei descrie mecanismele instituționale prin care unele comportamente justificate tocmai devulnerabilitate ajung să fie asociate cu infracționalitatea și sunt pedepsite ca atare. În mod cinic, sărăcia este tratată cu ajutorul poliției, care ajunge să înlocuiască serviciile sociale la care acești oameni au dreptul. În mod paradoxal, instituțiile publice care reclamă dependența pe termen lung a persoanelor vulnerabile de sistemul de protecție sunt aceleași care scot chitanțierul în numele orașului civilizat.
Faptele de care se fac vinovate persoanele vulnerabile, de cele mai multe ori, sunt încadrate în Legea 61/1991 privind ordinea și liniștea publică. Pare că legislația națională a conchis că orașul este „deranjat” de activitățile care, uneori, fac diferența dintre viață și moarte pentru aceste persoane. Apelul la milă publică este contravenția explicită care cuprinde persoanele din cele mai vulnerabile din comunități. Dar nu explicită.
De-a lungul anilor am întâlnit oameni vulnerabili amendați pentru consum de alcool în spațiul public (dificil să consumi alcool în altfel de spațiu atunci când nu ai o locuință), tulburarea ordinii și liniștii publice sau chiar colectarea de deșeuri din tomberoanele din oraș (fiind acuzați că fură din bunurile municipalității). Uneori, simplul fapt de a ocupa un spațiu fizic devine amendabil. Persoane care locuiesc în condiții improprii sunt amendate pentru că o fac fără forme legale, deși, în mod evident, atâta timp cât trăim, nu avem de ales decât să locuim undeva.
De multe ori autoritățile publice spun populist și superficial că aceste amenzi nu contează, pentru că oricum nu le plătesc, ignorând faptul că adâncesc inegalitățile și vulnerabilitatea acestor oameni. Efectele acestor amenzi sunt multe și complicate, îndelung analizate de către mediul academic, însă, în București, această discuție nu a avut loc încă, rămânând captivi discursului revanșist împotriva vulnerabilității.
În primul rând amenzile descurajează puternic acceptarea formelor legale de muncă. În cele mai multe dintre cazuri, locurile de muncă la care persoanele vulnerabile au acces sunt unele cu salariul minim pe economie, adică o plată mică raportată la nevoile familiilor din care fac parte. Or, contractul ar conduce automat la popriri pentru achitarea amenzilor neplătite, reducând substanțial o plată deja mică. Comportamentul rațional este să optimizezi veniturile și, deci, să eviți această poprire. Asta se întâmplă cu atât mai mult cu cât, mare parte dintre acești oameni, se simt nedreptățiți pentru aceste amenzi – se simt hărțuiți și lipsiți de orice apărare (contestarea acestor amenzi nu este niciodată o opțiune pentru că nu știu și nu pot să navigheze sistemul juridic). Iar a lucra fără forme legale înseamnă vulnerabilitate în relația cu angajatorul și insecuritatea veniturilor.
O altă modalitate prin care amenzile contribuie direct menținerea acestor familii în sărăcie este pentru că restricționează accesul la unele servicii și beneficii sociale. Nu doar pentru ei, adulții cu amenzi, ci chiar și pentru copiii din familiile lor. Spre exemplu, sprijinul pentru prevenirea abandonului școlar este condiționat de lipsa datoriilor la bugetul local. În mod paradoxal, exact copiii din familiile cele mai vulnerabile din București nu pot primi acest sprijin, pentru că părinții lor au amenzi și, deci, datorii la bugetul local.
Este foarte greu de măsurat violența sistemului împotriva persoanelor vulnerabile. Dimensiunea amenzilor luate în virtutea unei vieți pe care o trăiesc în condiții precare este doar un posibil unghi.
Am întrebat toate primăriile din București despre numărul amenzilor date de Poliția Locală în baza Legii nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice în anul 2021. Aceasta nu este singura lege care poate fi folosită împotriva grupurilor vulnerabile, însă este cea mai „generoasă” pentru polițiștii locali. Printre contravențiile menționate acolo se numără apel la mila publică. Este evident că doar persoanele vulnerabile sunt acelea care apelează la această formă de sprijin public.
Suntem convinși că persoanele vulnerabile au primit amenzi și în baza celorlalte articole din lege. Doar că este imposibil de aflat câte persoane aflate în situație de sărăcie s-au aflat în această situație, statistic poliția având strict informații cu privire la încadrarea faptelor. Deci imaginea de mai jos este incompletă. Dar relevantă.
Pentru a realiza această statistică, am plecat de la raportul făcut de Poliția Locală a Municipiului București(PLMB) în vara anului 2021 – Plan de Ordine și Siguranță Publică al Municipiului București, disponibil aici. Am selectat din lista de contravenții a Legii nr. 61/1991 acele contravenții cu o pondere semnificativă în statisticile PLMB. Mai jos aveți ponderea amenzilor date în baza Articolului 2 din această lege, raportat la alte contravenții (cele mai frecvente). Din datele publicate, persoanele care apelează la mila publică sunt, în opinia PLMB, cele mai mari amenințări la ordinea și siguranța locuitorilor acestui oraș.
În 2021, mai mult de trei sferturi din toate amenzile date de Poliția Municipiului București sunt amenzi pe articolul ce prevede apelul la mila publică – aproape 5.000 de amenzi într-un singur an (a doua cea mai mare valoare o ocupă amenzile aplicate pentru consumul băuturilor alcoolice în spațiul public – la o distanță uriașă – aproape 800). Toate amenzile date în baza celorlalte articole de lege nu ajung nici măcar la jumătate din amenzile date pentru apelul la mila publică. Poliția Sector 1 a dat peste 50% din amenzile date în baza Legii nr. 61/1991 persoanelor care apelează la mila publică – 1557 de amenzi. La fel ca și în cazul Primăriei Municipiului București, distanța dintre numărul de amenzi date pentru apel la mila publică și următoarea cea mai frecventă contravenție este foarte mare – a doua cea mai frecventă contravenție este tot consumul de alcool, cu 285 de amenzi aplicate. Și în Sectorul 4 acest articol de lege a generat cele mai multe amenzi, deși, ca pondere, fenomenul este mai redus decât în cazurile menționate mai sus.
Mai jos, datele primite de la autoritățile publice locale din Municipiul București (în baza unor solicitări de informații de interes public):
Aceste cifre spun doar parțial povestea stigmatizării persoanelor vulnerabile din București, fenomenul, așa cum este el documentat de organizațiile neguvernamentale care lucrează direct cu aceste grupuri, fiind mult mai amplu. Sunt cifre care nu se regăsesc în strategiile naționale și locale de reducere a sărăciei, ci doar în rapoartele unor instituții ale căror angajați au nevoie de un loc de muncă, cu orice preț. Uneori, perspectiva de a ajunge să apeleze la mila publică îi motivează pe „oamenii în uniformă” să-i amendeze cu sete pe chiar pe cei mai sărmani dintre sărmani. Pentru că, nu-i așa, ei văd zilnic cum arată sărăcia. Și o amendează până se învață minte!